Străinătate şi prima iubire II

Coincidenţă sau nu, străinătatea este şi pentru mine un subiect de actualitate. De asta şi scriu, acum, articolul acesta. Un bun prieten, Cristi, a plecat, în urmă cu o săptămână, dincolo, la lucru. Nu am vorbit cu el până în seara asta. Mi-a părut bine şi nu prea. Optimismul şi dorinţa de a merge să “facă bani”, pe care le avea înainte să plece nu se mai simţeau în glasul lui în seara asta. Ştiu că e doar şocul social şi cultural de început de drum al străinătăţii, dar tot nu mi-a plăcut. Ştiu că o să câştige mai bine acolo, o să trăiască mai bine, cu un pic de curaj şi încredere, dar nu ştiu dacă o să se simtă mai bine. Acum sau peste ani şi ani.

Ştiu că dincolo sunt posibilităţi mai bune. Ştiu că dorinţa de a munci şi priceperea îţi dau şanse mai mari la o viaţă mai bună, decât în România. Şi ştiu că se vorbeşte mult pe tema asta. Ce n-am auzit şi nu înţeleg, însă, e următorul lucru. Când ajungi acolo şi reuşeşti să îţi construieşti o viaţă, să te integrezi şi să trăieşti ca cetăţean al acelui stat, cu drepturi depline, de ce vrei, totuşi, să rămâi român? Sunt mulţi care au plecat cu întreaga familie şi sunt mulţi care nu au fost în ţară de ani de zile. Şi totuşi, se cheamă români, vorbesc româneşte şi simt româneşte oriunde ar fi. Poate pare o întrebare stupidă, dar dacă judec un pic şi pun faţă în faţă trăirile româneşti ale acelor români plecaţi şi dorinţa multor români de aici de a pleca dincolo şi a scăpa de ţară, atunci rămân cu două mari semne de întrebare. Nu îţi dai seama ce ai aici până nu pleci dincolo? Sau pur şi simplu pământul pe care te naşti, România, e prima dragoste? Şi la fel ca şi cu prima dragoste, mergi mai departe, te obişuieşti să trăieşti fără ea, dar nu o uiţi niciodată. Cum e, oare?

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*