Doi kilometri…

De când mă ştiu mi-am dorit să văd trecutul. Războaie, invenţii, oameni, bun, rău, progres… dintotdeauna mi-a plăcut istoria. Istoria e energie. Energie care ne-a adus aici. Energie care ne duce în viitor.

Lupte de tot felul, de la conflicte sângeroase în ţări depărtate, la bătălii mondene între foşti iubiţi, pe scena de sticlă, oameni, bun, rău, progres… Prezentul scrie istoria cu fiecare secundă care trece şi întâmplările de zi cu zi ne fac să realizăm cât de mici suntem şi cât de mult trebuie să preţuim puţinul timp ce ne este dat de Univers.

Războiul Stelelor, Star-Trek,  imaginaţie, oameni, bun, rău, progres… dintotdeauna m-a captivat science-fiction-ul. Viitorul aşa cum ni-l imaginăm. Vise şi speranţe, idealuri greu de atins. Foarte probabil ca toate astea să devină realitate în curând, demonstrând că nimic nu e imposibil. În fond, cine şi-ar fi imaginat cu sute de ani în urmă că vom zbura mai repede decât păsările cerului, vom putea vorbi unul cu altul, la sute şi mii de kilometri distanţă, printr-o bucată de plastic, sau că gândurile astea ale mele vor ajunge la tine în câteva secunde, fără să zic nimic şi fără să ne întâlnim?

Clădiri vechi de sute de ani, trecute prin războaie şi măcinate de vreme, dar încă superbe. Copaci bătrâni, lângă trunchiul cărora mulţi iubiţi au ascuns primul sărut. Oameni care se bucură de viaţă, vorbesc la telefon, aşteaptă la fast food, râd, fiecare cu visele şi speranţele lui. Clădiri moderne ce reflectă în pereţii lor de oţel şi sticlă imaginaţie şi viaţă. Toate astea le găseşti în Oradea, într-o plimbare de la Parcul Bălcescu, până în Decebal.

Trecut, prezent şi viitor, în vreo doi kilometri de paşi plini de recunoştinţă pentru timp şi Univers, speranţă şi iubire.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*